Furtuna

Soarele trecu de mult pe deasupra văilor,

Noaptea se vedea grăbită, dar luna

Încă adormită, n-ajunse la răsărit.

De sub margini depărtate,

Se-adună grămezi de nori,

Cerul se făcu, deodată, ca și negrele urgii.

O puternică suflare se desprinde din înalt

Și eliberează note care fug pe portativ,

Concertând ca-ntr-un spectacol ce-așteaptă aplauze.

Pomii-și pleacă crengile sub ropotul apelor,

Florile mici și plăpânde strigă după ajutor,

Păsările cerulului zgribulite și-mbibate

Nu-și mai pot continua zborul spre înaltul cerului.

E urgie, e teroare și pe cer, și pe pământ,

Oamenii închid obloane și se roagă toți în gând,

Însemnând cu semnul crucii trupul istovit de vreme,

Ușa zăvorâtă bine și proptită cu un pat.

Dă cu mir, dă cu tămâie, face mii de plecăciuni,

Doar s-o îndura natura să-și găsească liniștea...

Unde-i codrul de-altă dată venerat de Eminescu,

Unde-s florile pictate de celebrul Luchian,

Poetul plastic al acestora, care-a fixat în mintea a mii

De generații, splendorile scânteietoare ale peisajului autohton!

Avem de toate, dar nu păstrăm, ci ofilim cu-a noastră comportare,

Tablouri pastelate de mărețul Creator...

Și-atunci de ce ne-ascundem după ușă și obloane

Când ce-am lăsat în urmă vine să ne salute!