Într-un sătuc

Într-un sătuc ce nu mai are,

Decât câțiva ochi rugători,

Se plimbă peste uliță uitarea,

Ce mușcă din țărână și trifoi.

Cândva pe-aceste mici străduțe,

Fugeau în stoluri mulți copii,

În grabă mare să se-ascundă,

De cel ce număra de zor.

Treceau căruțe încărcate, de cai și boi fiind aduse,

În case pline cu de toate:

Oameni, copii, păsări și dobitoace,

Ce îți lua o zi întreagă să le numeri.

Și forfota din zi de sărbătoare,

Avea un iz de pitorească povestire,

Fote și ii cusute de femei,

Ce nu știau ce-i aia oboseala.

În ritm armonic ce tresaltă firea,

Întregul sat se răsucea în horă,

Săltând piciorul ce-a umblat desculț,

Mai îmbiba pământul cu-a lor energie.

Cât ține ziua pe a ei lungime,

Pornind de la crăpatul zorilor-de-zi,

În cele șase zile ale săptămânii,

Munca la câmp le aducea roșu-n obraji.

La ceasul asfințitului de soare,

Se adunau cuminți la șezătoare,

Tineri ce își croiau în viață al lor drum,

Erau ochi și urechi la înțelepții cu perciuni cărunți.

Acum sătucul e lipsit de viață,

De parc-ar fi o poză dintr-o carte,

În care autorul povestește,

Cum s-a produs exodul unei nații.

Pământul părăsit se crapă

Și nu din lipsa ploii hrănitoare,

Ci dorul după palmele bătătorite,

L-a transformat într-o pârloagă fără margini.

Într-un sătuc ce nu mai are glasuri,

Care să poarte prin viu grai tradiția străbună,

Se mai aude clopotul plăpând,

Ca amintire a copilăriei pure.