Pânza vieții

Sunt prinsă de gândurile minții,

Ca și păianjenul de pânza sa,

Nici eu, nici el, n-am exista,

Fără aceste “lucruri addictive”.

Prin gândul ce-l aduc în minte,

Îmi creionez realitatea vieții

Și-atunci de ce să tot învinuiesc,

Ce vine din-afara minții.

Încep să fiu mai prietenoasă

Cu mintea ce tot fabrică idei, 

Să nu le las să se înghemuiască,

Creând un haos ce conduce

La deznădejde și la remușcări.

Îmi stabilesc din timp ce vreau, ce îmi doresc,

Cerând cu vocea minții cât mai tare,

Pentru că doar atunci când îți trasezi corect

Un plan, începe să se pună pe picioare,

Dar pentru a se definitiva,

Punctez în scris ideea ce deja se simte

În inimă, în minte și subconștient

Că s-a înfăptuit și e măcar ușor, tangibilă.

Și dup-atâta acțiune,

M-adun pe mine laolaltă,

Fiind împrăștiată peste tot

Și-n treburi, ore, nu mai spun… gândire,

Astfel încât să mă mai regăsesc

În Sinele ce știe totul despre mine.