Ale tale, ale mele, ce ne rănesc uneori,
Și-aș vrea să-mi crească aripi de condor
Să zbor prin văzduh, rătăcind până-n zori.
Mă dor tăcerile când zile se scurg
Și vorba-n sine parcă ne dezminte,
Mă doare vina ce-o am în amurg
Când zâmbetul și plânsul mi-e cuminte.
Mai plâng printre tăceri mistuitoare
Ce ucid mai des decât cuvântul,
Și-n toamna asta ce-i o încântare
Mi-a devenit nostalgic, chiar și gândul.
Se frâng tăceri sub ploi de toamnă,
Și prin delirul frunzelor ce mor,
Mai sper într-un destin ce nu condamnă
Tăceri albe, când zilele dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu