Să umplem orele ce o formează,
Din zori și până-n noapte ne învârtim,
Crezând că poate mai extindem timpul.
Dar cum arată ziua cea de muncă?
Soarele e pe cer, cocoșii cântă,
Mieii și alte dobitoace s-au trezit,
Așteaptă ca să fie ospătate
De cei ce au pe bătătură, așa ceva.
O sapă, un tractor pe arătură,
Pâini împletite în cuptorul de pământ,
Răsaduri ce se prind cu rădăcina,
De draga, buna și iubita…
Mama Pământ.
Ceilalți, ce-s la oraș, pornesc la lucru,
Stau opt sau zece ore, cam așa,
După program, prin magazine pentru a lua bucate,
Ca mai apoi să le gătim până în noapte.
Ce este omul fără a se confunda
Cu ceea ce muncește la lucru sau acasă?
Se poate el acomoda cu sine,
Dacă întreaga zi nimic n-ar face?
S-ar suporta pe sine însuși,
Mai multe ore, stând cu mintea sa?
Doar el cu el și nimeni altul,
Cu care să se poată discuta?
Pune-l pe om să se analizeze
Și-ai să auzi statistici de recensământ,
Căci dincolo de aceste date nu a căutat,
Fiind tot timpul ocupat!
Și eu, și tu, noi toți suntem marcați,
De niște date punctuale,
Pe care le-am primit când ne-am născut,
Am fost etichetați și atât,
Mai mult nu ni s-a spus ce suntem.
Dar este clipa să analizăm,
Ce e ființa aceasta minunată,
Care muncește și muncește, și muncește,
Fără să se întrebe, de ce atâta tevatură,
Pentru o viață întreagă?
Socoate omule și stai din când în când,
Fă cunoștință cu a ta Divinitate,
Pune-i duium de întrebări
Și sigur, într-o zi, o să-ți răspundă!
Fă-ți timp de delectare cu a ta ființă,
Ascultă-i ritmul, vezi unde-ai ajuns
Cu deslușirea tainelor ascunse,
În sinele superior al tău.
Nu căuta ca alții să te definească,
Să te descrie după ambalaj,
Să spună despre tine vrute și nevrute,
Că-n ziua x erai nervos și te-ai descătușat.
Acela nu ești tu cu-adevărat!
Ești un produs al zilelor trăite,
Pe fugă și în goana de a termina,
Ce alții te obligă ca să faci!
Căci tu ești bun, ești pur
Precum izvorul de la munte,
Ai multe calități, abilități prin care
Poți ca să depășești, orice momente.
Tu, Omule, splendoare planetară,
Ai devenit automatizat,
Pleci, vii, cu mintea împărțită,
Nu ești prezent în clipa ce-o petreci.
Te îndrepți spre rătăcirea și mai adâncită,
Dacă nu conștientizezi ce faci,
Trăindu-ți viața cu putere infinită,
Deschizi spre suflet, porți de bucurii.
Și-atunci lași liber spiritul din tine,
Să-ți fie bucuria vieții,
Căci nu mai rătăcești pe-acest pământ,
Ci te ghidezi după scânteia care e în tine.
Ne înconjoară numai frumusețe.
Când am văzut-o, oare, cu adevărat?
De când n-am mai zâmbit la soare?
De când n-am mai urcat pe-un deal?
Răspunsul poate fi:
De-acum o săptămână,
De astă vară sau de două zile,
Eu vin și spun că e greșit,
Căci este necesar să facem zilnic,
Gesturi de iubire pentru sine.
Cum te iubești pe tine, om frumos?
Când te-ai privit cu-adevărat în față?
Sincer, timid, blând, curios și curajos
Să te cunoști și să îți spui
Că meriți altă șansă, căci ai descoperit ce ești!
O bucurie pentru viața însăși,
Căci din iubire te-ai născut,
Un personaj de bază din spectacolul lumesc,
Căci fără tine, n-ar fi echilibru,
Un dar lăsat de Creator,
Pentru că fiecare dintre noi,
Suntem sortiți a ne sprijini, unul pe altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu