Seninătatea Sinelui Divin,
Uitând că nu suntem din lume,
Ci aparținem Cerului sublim.
Ne pierdem printre întrebări,
Ne împiedicăm de semnul exclamării,
Ne odihnim pe virgule ce râd de noi,
Pentru că am uitat ce este viața.
Ne tăvălim prin praful zilei,
Purtând poveri ce nu-și au rostul,
Iar mintea noastră se vrea oarbă,
Căci n-a ales praful de stele.
Ne place ca să plângem pe un umăr,
În loc să îmbrățișăm natura,
E mai ușor să-ți reprimi firea,
Decât ca să vibrezi în ritmul vieții?
Ne plimbă gândul printre labirinturi de scenarii,
În loc să ne lăsăm purtați de Energia Vieții,
Spunând cu fiecare respirație un mulțumesc,
Ce ne îndrumă pe poteci fără de piedici.
Ne mulțumim oare cu tot ce am făcut,
De-a lungul clipelor deja trecute?
Curajul și puterea sunt în noi,
Lăsând o provocare fără seamăn.
Ne cheamă Viața la raport
Și-i vremea să răspundem cu-n prezent în forță,
Căci timpul ce-a trecut a îngăduit să rătăcim,
Dar azi ne vrea treziți la realitatea supraconștientă.
Ne pregătim să ne descoperim
Scânteia minunată a Divinității,
Să înțelegem scopul nostru de a fi
În acest timp, în acest loc, aici
Și tot ce pare să se ducă pe pustiu,
Dezvăluindu-ne puțin câte puțin numai ce Este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu