Prin vârful buzelor ușor,
Rostind numai pe cele dulci ca mierea,
Bune de pus pe sufletul rănit.
Așa suna, ca un îndemn, un gând
Ce se voia băgat în seamă
Și pentru a-i face pe plac,
Pornesc pe străzi, să privesc oameni.
Știu, unii ar putea să spună
Că este pierdere de timp,
Dar ce frumos e ca să stai deoparte
Și chipuri, atitudini, gesturi, pe toate să le urmărești!
M-am așezat într-un loc mai retras,
Fără să încurc forfota generală,
Să pot privi din unghiuri diferite,
Oameni ce vin, coboară, urcă, se întorc,
Cară sacoșe în mâini și griji pe umeri,
Un Univers spectaculos.
Dar ochii?
Ce-i cu ei?
Sunt triști, zâmbesc, au lacrimi, bucurie,
Sclipiri de reușită, priviri de îndrăgostiți!
Păi…
Nici un păi! Aici nu stăm să vedem moda,
Ci să transmitem vorbe dulci.
Un domn citea o carte ponosită,
Pesemne de o mare importanță,
Avea privirea fixă și-am putut să văd,
Cum ochii lui erau în lacrimi.
Să fie din pricina cărții,
Firul poveștii fiind unul melancolic
Sau își plângea realitatea,
Iar cartea îi servea drept paravan!
Nu sunt o fire rușinoasă
Și nici indiferentă la ce văd,
Și-n clipa următoare, tropăind pe tocuri,
Eram chiar lângă banca pe care sta, distinsul domn.
Se poate? Știu… Deja m-am așezat!
Nu deranjați, doar e loc public!
Oricine poate sta aici!
Văd că citiți cu însuflețire!
Cred că sunteți în punctual culminant!
Poate în cel al Vieții mele…
Știți, nu vreau să vă întristez!
Am vorbe dulci, de alinare
Și sunt un bun ascultător!
Cartea aceea ponosită,
Nu era nici măcar roman,
Ci un album de poze învechite,
Pe care le privea în gol.
Credeam că sunteți prins în acțiune
Și că simțiți emoția trăită, de personajul principal!
E bine spus și-așa, căci am aici întreaga-mi viață,
Dar care, acum, e ușor șubrezită.
E grav? Nu este nicio cale de înzdrăvenire?
Poate că da, căci ultimele vești,
Nu sunt atât de rele,
Însă n-am prins acel curaj, de-a rezona cu ele.
Păi, dacă este vorba doar de-atât,
Nu mai e loc pentru tristețe,
Cu vorbe dulci poți să transformi,
Un lac de lacrimi într-o picătură.
Privește partea plină din pahar,
Desfă și nodul de la papură,
Caută fericirea în locul tristeții,
Iar Esența ta Divină, se va reanima.
Și chipul trist s-a luminat,
Doar ascultând vorbele dulci,
Rostite cu o Iubire necondiționată,
Ele fiind farul ce aduce orice vas la mal,
Scoțându-l din derivă.
Un bun rămas, un licăr de Lumină fericită,
Iscată după ceasuri de vorbire,
Rostită la momentul oportun,
Cu vorbe dulci, în tonuri optimiste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu