gânduri senine fără de cuvinte.
Primesc în palme frunze de aramă,
Ca pe niște scrisori nenumite, netraduse,
Fiecare petală de timp mă cheamă
Să las în urmă umbrele apuse.
Și-n acest dans de aur și lumină,
Pășesc tăcut pe propria-mi potecă,
Cu inima de doruri calde plină,
Trăind o clipă cât o întreagă epocă.
Mă nasc din nou cu fiecare adiere,
O toamnă vie-n suflet mi se-așază,
Nu-i nostalgie, nu e o cădere,
Ci-i zborul pur ce viața o veghează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu